Frați și Surori,
Am răspuns chemării voastre, m-am întors pe meleagurile natale cu speranța de a contribui la renașterea spiritului nostru aici. Am încercat să împărtășesc viziunea noastră cu alții, să invit suflete tinere să ni se alăture. Dar mă izbesc de un zid al realității amare.
Îmi amintesc de entuziasmul din jurul lui Rațiu, o voce a decenței și a speranței, dar poporul a ales alt drum, lăsându-se sedus de promisiuni deșarte. Știu, știm, am jurat să evităm politica, dar cum să ignorăm acest context care ne afectează pe toți? Vedem cum tinerii, vlăstarele țării, pleacă în masă, sufocați de mizeria și lipsa de perspective de aici.
Chiar dacă găsesc un tânăr cu potențial, o minte sclipitoare care ar putea îmbrățișa căutarea noastră, mă tem că în câțiva ani îl voi vedea plecând peste oceane, atras de oportunități academice și un trai mai bun în țări îndepărtate. Sigur, avem recruti răspândiți în întreaga lume, dar dorința noastră era să reîncepem, să reaprindem flacăra chiar aici, la noi acasă.
Parcă și vorbele părintelui Arsenie Boca, din ultimele noastre întâlniri, îmi revin în minte cu o rezonanță stranie. Spunea despre un scut de flăcări care va acoperi România, despre cum privirile lumii se vor îndrepta spre noi și despre o renaștere din cenușă. Dar privind în jur, văd doar o țară în declin, cu industria distrusă, cu un viitor incert.
Mă lupt cu un sentiment de dezamăgire. Unde mai găsim acea scânteie, acea sete de adevăr în mijlocul acestui exod și al acestui dezinteres general? Cum să convingem tinerii să rămână și să lupte pentru ceva mai profund într-o țară care pare să își abandoneze propriul potențial?
Aștept cu nerăbdare gândurile și perspectivele voastre. Poate că voi vedeți o lumină pe care eu, în acest moment, nu o pot distinge.
