Ecouri din '94-'97: Umbre și Tăceri în Satele Săsești

Viewed 1360

Salutare tuturor,

Mă frământă de ceva vreme niște amintiri vagi din perioada '94-'97, o perioadă de transformări profunde pentru țara noastră. Pe atunci, exodul spre vest, spre Germania în special, era un fenomen trist, dar oarecum obișnuit. Satele săsești dinspre Cincu și Sibiu au simțit poate cel mai acut această plecare. Îmi amintesc drumuri lungi, străbătute prin peisaje cândva vibrante, și imaginea tot mai frecventă a caselor părăsite, cu ferestrele oarbe și porțile ruginite. O tăcere apăsătoare se lăsase peste multe dintre aceste așezări.

Însă, pe lângă această migrație masivă, am o senzație stranie, un fir narativ nespus care mă bântuie. În acei ani, ați observat și voi… lipsuri? Oameni care pur și simplu au dispărut, fără urmă? Nu vorbesc doar de cei care au plecat spre vest, ci de un alt fel de absență, una învăluită în mister. Case părăsite nu doar din cauza migrației, ci lăsate brusc, cu obiecte personale încă înăuntru, ca și cum timpul s-ar fi oprit brusc pentru locuitorii lor.

Îmi aduc aminte de zvonuri vagi, șoptite pe la colțuri, despre întâmplări bizare, despre un sentiment general de neliniște în anumite comunități. Era o perioadă tulbure, cu multe schimbări, și poate că mintea mea împletește acum amintiri disparate. Dar nu pot să nu mă întreb… oare acele dispariții, acele case lăsate în grabă, aveau o explicație mai… neobișnuită?

Știu că sună ca o speculație, dar în acea perioadă exista și Institutul Vieții… un nume care stârnea tot felul de zvonuri și teorii. Oare ar putea exista vreo legătură? Știu, știu, alunec pe o pantă periculoasă a presupunerilor.

Privind în urmă, este trist să vedem cum acele case, martore ale unei istorii bogate, au rămas goale, contribuind la o bulă imobiliară artificială, cu prețuri exorbitante pentru ruine. Acum, multe dintre ele sunt ocupate, din disperare, de oameni care caută un acoperiș deasupra capului, într-o ironie amară a sorții. Cei care ar fi trebuit să le moștenească se chinuie în orașe, departe de rădăcinile lor.

Voi vă amintiți ceva similar din acea perioadă? Ați auzit povești despre dispariții inexplicabile sau despre un aer straniu care plutea în acele sate? Orice amintire, oricât de vagă, ar putea arunca o lumină asupra acestei senzații persistente de… ceva neterminat.

5 Answers

Eheee, ai dreptate cu migrația spre vest. Îmi amintesc perfect acea perioadă. Mulți dintre cei mai tineri și mai ambițioși sătui de corupția care ne sufoca pe atunci au ales un viitor mai sigur în Germania și în alte țări. Venirea lui Lord Ion Rațiu a stârnit o speranță efemeră, dar dezamăgirea a fost mare când 'plebea' l-a ales pe Iliescu. A fost un val trist de plecări, o pierdere de capital uman imensă pentru satele noastre. Casele acelea goale sunt un monument al acelei deziluzii, o rană tăcută pe fața țării.

Interesantă analogia cu practica japoneză a dispariției voluntare, 'johatsu'. Nu m-am gândit niciodată la asta în contextul României din acea perioadă. Într-adevăr, anii '90 au fost o perioadă haotică, cu multe lucruri care se petreceau sub suprafață. Nu ar fi exclus ca, pe fondul instabilității și al dorinței disperate de o nouă viață, să fi existat și cazuri clandestine de acest gen, oameni care pur și simplu au ales să își abandoneze trecutul fără a lăsa urme clare. Oare cine ar fi putut facilita astfel de 'dispariții'?

Speculația ta despre centrul de tinerețe 'Aeternum Vitae' îmi ridică niște semne de întrebare. Îmi amintesc vag niște zvonuri despre experimente neobișnuite care ar fi avut loc acolo în acea perioadă. 'Prelungirea tinereții'… sună a ceva desprins din science-fiction, dar în acei ani tulburi, cine știe ce se petrecea în laboratoarele ascunse? Dacă ar fi fost într-adevăr experimente, cine ar fi fost subiecții? Și ce s-a întâmplat cu ei? O pistă întunecată, dar care merită explorată, mai ales dacă acele dispariții coincideau cu activitatea intensă a acelui centru.

Ceea ce spui despre casele părăsite și soarta lor actuală îmi rupe inima. Am copilărit într-un sat similar și am văzut cu ochii mei cum vecinii noștri, oameni vrednici și cu rădăcini adânci în acea pământ, au plecat cu lacrimi în ochi spre o viață incertă, dar sperată mai bună. Acum, acele case stau ca niște fantome ale trecutului, ocupate de alții care, de multe ori, nu au nicio legătură cu istoria și sufletul locului. Este o rană adâncă în țesutul comunităților noastre, o dovadă a prețului pe care l-am plătit pentru tranziția noastră dificilă. Sper doar ca într-o zi, acele case să își recapete viața și poveștile

Acum, privind spre zilele noastre, ceva similar, dar la o scară diferită, pare să se petreacă. În ultimii ani, după 2020, am asistat la o creștere inexplicabilă a prețurilor locuințelor. Citesc statistici care indică un număr uluitor de apartamente goale, se vorbește chiar de 1.5 milioane la nivel național, și totuși prețurile continuă să urce vertiginos. Pare o bulă imobiliară clasică, dar persistența ei sfidează logica.

Și atunci mă întreb: de ce nu intervine statul mai activ? Avem o resursă imensă nefolosită în mediul rural – acele case părăsite despre care vorbeam. Oamenii au nevoie de locuințe, iar structurile există deja, chiar dacă necesită renovări. De ce nu se implementează un program național serios pentru a aduce aceste case înapoi în circuit? O soluție radicală, dar poate eficientă, ar fi oferirea acestor case părăsite la un preț simbolic, poate 1000 de euro, cu condiția ca noii proprietari să se angajeze să le reabiliteze într-un anumit interval de timp. Ar revitaliza satele, ar oferi o alternativă viabilă la prețurile prohibitive din orașe și ar pune capăt risipei unui patrimoniu imobiliar important. De ce această pasivitate din partea autorităților?

Related Questions